Incet, incet, Victor învaţă despre consecinţe. De tot felul. Încet, foaaaaaaaarte încet, învaţă să prevadă consecinţele viitoarelor (din viitorul următoarelor secunde adică) sale fapte.
Face asta şi pe pielea Marei. Aşa cum a făcut ieri. Cînd se juca cu Tudor şi cu mingea prin casă. Veselie foarte mare. Şi „bang” o minge in capul Marei.
Mara era încîntată, nu-i vorbă, dar mama s-a cam supărat. Aşa că s-a exprimat ameninţător:
„Dacă o mai loviţi pe Mara intenţionat, vă luaţi nişte time-out!”
Joacă iar, ţipete, uşi chinuite, pereţi oropsiţi. Mama îşi înghite nervii şi oboseala şi iritarea. De…trebuie lăsaţi copiii să se manifeste. Nici bine nu terminasem de rumegat gîndurile astea, că Mara începe să zbiere supărată, îndurerată şi aşa mai departe. Intru în sufragerie ca o furtună:
„Ce s-a întîmplat?”
Tudor era deja pe canapea: nu văzuse, nu auzise, nu ştia nimic. El era CUMINTE.
Victor deja vorbea: „Da’…AMÎNDOI ne-am jucat cu mingea! Şi doar ne-am jucat şi Mara a dat cu capul de mobilă!”
E greu de descris felul în care vorbeşte Victor. Foindu-se, ţopăind, începînd 10 propoziţii odată, schimbînd la foc rapid argumentele şi contraargumentele.
L-am întrerupt fermă:
„Stai un pic. Aţi lovit-o pe Mara cu mingea?”
„Da, da’ amîndoi ne jucam şi ea a căzut….”
„Cine a lovit-o cu mingea pe Mara?”
„Eu, dar…”
Începuse iar în trombă cu argumentele şi contraargumentele. Dar…s-a auzit răspunzînd şi s-a oprit.
„Biiiineeee. Mă duc în cameră!” a spus resemnat, dar fără să fie supărat.
Şi s-a dus. Nu stă prea mult el acolo, pe scaunul lui de time-out. (V-am povestit că şi l-a dus singur în cameră, într-o dimineaţă în care s-a decis, împreună cu Tudor, să îşi facă ordine în cameră ca să ne facă o surpriză plăcută, nu? Ah, da… Şi-au dus scaunul de time-out în cameră şi l-au aşezat cu grijă lîngă colţul în care sunt depozitate la ei coşurile cu jucării: „Ca să avem cu ce să ne jucăm cînd suntem în time-out!”!!!!!). Şi nici nu se gîndeşte prea mult pe scaunul ăla de time-out, ca să fim oneşti. În principiu se cam joacă în time-out. Dar asta contează mai puţin. Atîta timp cît, chiar şi DUPĂ ce a încălcat regula, a reuşit să îşi aducă aminte de ea şi s-a oprit din comentat, acceptîndu-şi greşeala. Un pas mic pentru mine, unul mare pentru Victor:)))
E grea treaba asta cu consecinţele… E şi la modă… Să numeşti „consecinţe” ceea ce reprezintă, în fond, nişte pedepse… Sigur, îi explicăm copilului consecinţele reale, dar cînd nu le pircepe, recurgem la nişte time-out. E şi asta o consecinţă, nu? Păi e, atîta doar că putem să o numim şi „recompensă” că Victor tot ca pe o PEDEAPSĂ o percepe. Motiv pentru care mi-a spus plîngînd într-o seară că nu e corect. Nu e corect că noi, oamenii mari, nu suportăm consecinţe. De exemplu, eu, mama lui, pot să mă cert cu tata şi TOT mă uit la televiyor sau mă joc la calculator sau fac ce vreau eu…
Aşa că l-am luat în braţe şi l-am iubit din tot sufletul. Pe el şi supărarea lui de cinci ani… Şi i-am explicat treaba asta grea cu consecinţele; şi cum e treaba cu faptele rele care au tot felul de consecinţe şi cu comportamentele urîte ale adulţilor şi cu greşelile lor faţă de copii care…deşi nu par…AU tot felul de consecinţe urîte şi grele…
O fi înţeles? Nu ştiu… era liniştit şi nu mai suspina. Şi ca să fie treaba dreaptă, mi-am cerut scuze că m-am certat cu tata în faţa lor. Şi am stabilit împreună ca de acum înainte să nu mai am voie să mă uit la televizor dacă mă cert cu tata sau mă comport urît.
E corect?
Păi, dacă îi cer copilului să se ridice la nivelul meu de înţelegere a lumii şi a faptelor, atunci normal ar fi să încerc şi eu să cobor la nivelul limbajului lui; verbal, emoţional şi altele asemenea.
Că altfel se întîmplă ca în supermarket. Acolo unde Victor făcea cumpărături cu tata; printre altele, cumpărau nişte chipsuri iuţi pe care Victor le voia. Tata îi spune copilului (anticipînd, ca un adult ce este, consecinţele faptelor lui şi ale comportamentelor încă neîntîmplate ale copiilor):
„Bine, luăm chipsuri iuţi, dar hai să luăm şi de astea ne-iuţi, ca să nu ne enervăm acasă de la chipsurile iuţi”.
Victor nu a spus nimic. Părea că e de acord. Însă peste cîteva minute l-a întrebat pe Tata un pic nedumerit, puţin misterios:
„Tata, da’ de ce ne enervează chipsurile iuţi?”
Pam-pam!:)