Am asteptat cu multă nerăbdare sărbătorile iernii ăsteia. Nu-mi place iarna, dar a început să mi placă freamătul copiilor în așteptarea Moșului, împodobitul bradului îmreună cu ei, Timpul (da, da, Timpul, cu „T” mare, o să mai vorbim noi despre asta; despre Timpul care a devenit un personaj real și tangibil, dar tare greu de găsit și regăsit); Timpul petrecut exclusiv împreună cu ei, explicînd, țopăind, rîzînd.
Și tot așteptînd momentul delicios în care să fiu în vacanță, în liniște, singură în fața calculatorului, în timp ce toți ai mei dorm răpuși de lupta cu atîtea senzații minunate care năvălesc peste ei pe toate căile (și despre asta e musai să mai vorbim), am adunat povești de spus, le-am inchis bine, cu cheița în sertărașul de lucruri ce trebuie musai povestite și împărtășite. Am adunat atîtea povești că nu mai știu cu care să încep.
Poate cu înțeleapta cugetare a lui Tudor?
„Mama, nu e așa că Moș Crăciun doarme ziua?”
”Păi, de ce să doarmă ziua?” întreb eu cam nedumerită. ”De ce crezi tu că doarme ziua?”
”Pentru că el e obosit. Că el noaptea nu doarme; duce jucării la copii. Așa că doarme ziua!”
O fi o conexiune logică absolut banală, ce să zic, dar uite că eu una nu îmi pusesem problema asta deloc:)
M-as întoarce înapoi cu vreo două, trei săptămîni, să vă povestesc despre Tîrgul de cadouri de Crăciun. Tîrgul ăsta a avut loc la grădinița copiilor. A fost o inițiativă minunată pusă la cale de zînele ghidușe de acolo. A avut parte de o participare intensă. Standuri colorate, pline cu tot felul de vise, la care vindeau oameni încărcați de zîmbet și voie bună. Unii dintre ei se aflau pentru prima dată în postura asta de vînzător (eu eram printre acei oameni) iar faptul că își etalaseră pe măsuțele mărunțele visele lor, gingășiile, pasiunile lor, a făcut ca evenimentul să fie cu atît mai fericit.
Ei bine, timp de vreo oră, pînă cînd a reușit tatăl lor să ajungă la tîrg, copiii au fost în grija mea. Eu trebuia să îmi iau în primire atribuțiunile de vînzător, așa că am fost nevoită să găsesc o soluție pentru a le ocupa timpul cu ceva distractiv pînă la venirea lui tati.
Așa că le-am dat cîte 20 de lei (și încă 20 și încă 20, noroc că a reuși să ajungă tata ăsta, că altfel rămîneam fără parale) și i-am trimis la cumpărături. Ce cumpărături le poftea lor inima. Absolut orice.
A fost o mare distracție.
Au colindat copiii mei pe la toate standurile și și/au luat cutii colorate, ornamente de brad făcute din hîrtie, globuri, săpunele naturale și prăjiturele.
Surpriza imensă, care mi-a înmuiat inima și mi-a umplut sufletul de …nu știu de ce…pur și simplu mi-a umplut sufletul:) a fost cînd Victor apare bucuros lîngă mine și îmi pune pe măsuță o pereche de cercei verzi: ”Uite, mama, ăștia sunt cadou pentru tine!” Uf… Ce să mai zic… Cînd un copil de cinci ani lăsat să alerge cu bani în mînă printre tot felul de bunătăți, care mai de care mai atrăgătoare, alege să își cheltuie banii pentru a OFERI ceva cuiva… e copleșitor!
Seara, la culcare, Tudor își contempla fericit, cu ochi strălucitori, lucrușoarele cumpărate de la Tîrg.
”Mama, știi, nu mi-a fost frică deloc!” îmi spune el vizibil mîndru de el.
”De ce să îți fie frică?” întreb cam uimită.
”Adică nu am fost deloc rușinos. Am vorbit cu toată lumea și am întrebat cît costă!”
Da… Teribilă și minunată realizare pentru copilul meu introvertit. Pe care, uitînd un pic să îl mai protejez, l-am aruncat cu tentația în mînă în lumea aceea multă, necunoscută, zgomotoasă, să se descurce:)
Și s-a descurcat. Și nu doar că s-a descurcat. Dar a și realizat ce minunat s-a descurcat. A fost mîndru de el și mi-a adus aminte să fiu și eu la fel.
Și sunt. O exprimare mai adecvată ar fi că pocnesc de mîndrie:)
Și de dragoste și de fericire. Pocnesc așa, ca bicele și tobele urătorilor de pe centrul Bacăului, de azi.
E o tradiție minunată asta, la Bacău. Vin din tot județul alaiuri de urători, urși, capre, mascați plini de talăngi, care cîntă, dansează și strigă într-un vîrtej aiuritor și amețitor de sunete și culoare. Și vezi atunci, privind în ochii uimiți ai copiilor tăi, vezi ce n-ai văzut vreodată pe vremea cînd erai mic și primeai urătorii acasă la bunici; vezi semnificația adîncă a ritualului păgîn, vezi pămîntul și cerul amestecîndu-se, vezi stelele și Soarele și marea și munții rotindu-se și învîrtindu-se, vezi cum lumea aceea veche și pătimașă iese la iveală din nou și din nou și te transportă instantaneu în poveste și basm și legendă.
Și…gata…loc de alte cuvinte nu mai este acum. Dar va mai fi.
La mulți ani și la multe descoperiri minunate!
A! Anul ăsta am fost la colindat!
Ce copii minunati ai 🙂
Cred ca e pe motiv de gene 🙂