Acum o bucata de vreme, noi doi, impreuna cu Teacher Alexandra, ne-am hotarit sa impunem un set de rutine si reguli in casa noastra si la gradinita; ca sa ne facem viata mai usoara, ca sa corectam diverse comportamente neplacute despre care, la momentul portivit, poate, voi mai scrie cite ceva. Ne-am pus mintea la contributie, am citit, am studiat, am creat si am trecut la treaba. Scinteia care a pus mecanismele in functionare a fost Victor. Desigur, dragul de Victor, in postura lui eterna de motoras pentru procesele noastre de autocunoastere.
Programul a inceput sa functioneze; cu mofturi, cu incercari de limite, cu fortare de limite, mai tiris, mai grapis, dar a inceput sa functioneze. Victor s-a conformat rapid, s-a deschis enorm, s-a relaxat si calmat, in ciuda faptului ca fiecare dimineata inca reprezinta, pentru el, un timp pentru fortarea perpetua a regulilor. Reactia lui a fost uimitoare; de parca tot ce si-ar fi dorit vreodata era sa ii fie trasate NISTE limite; de parca STIA ca nu se poate abtine si nu vroia decit un adult care sa ii spuna: pina aici! Dincolo de faptul ca a acceptat cu multa usurinta consecintele faptelor lui, Victor a inceput sa isi verbalizeze agitatia in moduri inedite si extrem de simpatice: „Nu pot sa ma linistesc! Si acum trebuie sa ma linistesc! Dar nu pot! Ia, mai bine sa stau eu in pat si sa ma joc cuminte ca sa ma odihnesc un pic!” monologheaza el, uneori, cu expresiile lui actoricesti, plin de dramatism, gesticulind incolo si incoace.
Tudor, in schimb…a strimbat din nas. Faptura lui maruntica nu s-a simtit confortabil cu schimbarea radicala de atitudini din casa noastra. Asa ca, numai bine au inceput sa se rareasca zilele cu cartonas rosu de la gradi ale lui Victor, ca au inceput sa apara cartonase rosii dinspre Tudor. Hmmmmm….
A trecut si asta; cu un pic de dragoste, cu niste reasigurari ca, in continuare, e iubit, cu citeva exercitii, a reusit si el sa accepte, de bine, de rau regulile.
Si… e bine…
Atmosfera a inceput sa se destinda, zimbete au inceput sa apara in serile noastre furtunoase, apoi hohote de ris, conversatii placute aruncate peste umar intre mine si Cristi, in timp ce unul se lasa calarit de baieti si celalalt linisteste fetita, muguri de impacare si liniste si-au itit capetele peste tot, prin toate coltisoarele din casa.
Pina cind, pina la punctul la care, in sfirsit, acum 3 seri, dupa o partida de ris si gidilit, inainte de culcare, Tudor isi afiseaza gropitele, pleaca ochii si zimbeste sagalnic: „Casa noastra e cea mai frumoasa casa!”
Pai ce alta recompensa isi mai poate dori un parinte? Ce alt feed back mai bun?
Insa baietii nostri sunt inepuizabili:)
Am inteles eu, intr-o zi, ca Teacher Alexandra a „copt” un porgram secret cu copiii de la gradi. N-am crezut ca ei vor pune totusi in aplicare programul secret.
Insa ieri dimineata, cind am deschis ochii, am auzit amindoi soapte conspirative in bucatarie. „Ma duc sa vad ce fac acolo!” se ingrijoreaza Cristi. „Mai lasa-i!” zic eu, avind oarece banuieli. Ne-am indurat sa ne ridicam din pat si sa le facem baietilor o vizita abia cind am inceput sa aud zgomot de oua sparte. Cu capsoarele aplecate, vorbind incet, prinsi in complotul lor simpatic, Victor si Tudor amestecau cu lingura intr-un castron in care sparsesera vreo 2 oua. Faceau omleta! Pe scaunele din bucatarie (ca masa era in sufragerie, victima a rufelor de calcat), erau intinse frumos toate resturile care puteau face obiectul unui mic dejun in frigiderul nostru: doua felii de piine unse pe jumatate cu pateu de peste, o conserva de ton in bulion pe jumatate desfacuta, farfurii, furculite care isi asteptau cuminti omleta. Baietii pregateau un mic dejun surpriza!
Uaaaaa! Tudor ne-a taxat, un pic suparat: „Sa stii ca daca nu veneai tu aici, eu te chemam cind trebuia sa pun omleta pe foc! Ca STIU ca nu trebuie sa umblu singur la aragaz!”
Nici nu ma indoiam. Sau ma indoiam?
Am mustacit in sinea mea: copiii nostri sunt mari…sunt capabili sa isi ia un cutit neascutit din sertar, pentru ca stiu ca cele ascutite sunt cam periculoase, stiu sa isi aleaga un castron din dulap, sa sparga oua in el si sa le amestece bine. Da, da, probabil ca e timpul sa nu mai fugim repede dupa ei cind intra in bucatarie; da, da, ei stiu regulile si putem sa avem INCREDERE in ei.
A mai trecut o zi. sau, poate, doua.
Astazi, cind s-a intors de la gradinita, Victor a inceput sa peroreze, cu gurita lui sisiita, cu bratele si intreg corpul lui expresiv: „IMI PLACE CASA ASTA! Imi place TOT din casa asta! SI COVORUL ASTA IMI PLACE! SI MOBILELE ASTEA! Si bucataria! Eu nu vreau sa mai plecam NICIODATA din casa asta! Si cind o sa creasca Mara mare, o sa aducem niste animale aici! Si chiar daca nu e loc, o sa le punem chiar AICI, pe mobila! Un iepuras! Si o pisica!”
Apoi si-au pus pantalonii in cap si bluzele pe picioare.
Stau cu Mara in brate. A facut baie si motaie molesita. O picatura de lapte ii aluneca de pe buzite. In casa miroase bine, a pui prajit. In bucatarie, Cristi si baietii converseaza calm si maninca pui cu susan si sos de curry. Au gatit impreuna. Acum maninca precum indienii.Pui cu sos de curry.
Casa cu sos de familie….