Intr-o seara, Copiii s-au asezat linga Cristi si l-au intrebat cu un ton amestecat, intrebator, neincrezator, temator, cersind negari: „Tata, stii ce mi-au spus copiii de la gradinita? ca tu si cu mama o sa muriti! Asa e?”
…
Ne-a privit unul pe altul, ezitanti. „O sa murim, dar numai cind vom fi foarte batrini. Nu acum, nici miine, peste foarte, foarte mult timp”
Peste doua zile, teacher imi povesteste cum, la gradinita, amindoi copiii le spuneau foarte seriosi colegilor lor, cum le-au spus lor mama si tata ca ei vor muri, dar apoi or sa „invieze”.
Stop cadru si inapoi, in timp.
Peste vara, copiii de la gradi au invatat etapele vietii. Au ajuns in mod fiersc la moarte. Nu s-au speriat. Moartea era departe si legata de niste oameni foarte batrini pe care ii vazusera ei si care nu erau nici mama, nici tata. Pe atunci, Victor si Tudor nu mergeau la gradinita asta.
In cadrul unui moment de la gradinita, Victor a consolat o fetita spunindu-i: nu, parintii tau NU or sa moara! Cum or sa moara!”. La care toti ceilalti copii l-au corectat: „ba or sa moara! Toti parintii mor odata si odata!”.
Dintr-odata, lumea perfecta a lui Victor s-a facut tandari.
Teacher l-a alinat, i-a explicat. Lumea lui s-a intors inapoi; din pacate, insa, cu o fisura de-a lungul ei…
Asa ca azi l-am luat in brate si i-am povestit despre moarte. I-am zis ca nu mai inviem inapoi; dar ca nu o sa murim decit cind vom fi foarte batrini. Cind si EL va fi batrin. Incercind sa indulcesc pilula, am apelat la argumentul mary poppins: ” O sa mor cind tu nu o sa mai ai nevoie de mine! Atunci voi fi o baba zbircita!”
Cu obstinatie, in soapta, Victor s-a lipit de mine si mi-a spus: „eu nu vreau sa mori!” Si iar, in soapta, Victor, zgomotosul, vulcanicul meu Victor, in soapta dulce: „Si cum? Tu o sa fii foarte batrina si eu tot o sa am nevoie de tine si tu nu o sa mori?”
Lacrimile mele amarui, descoperind ca acolo, undeva, este un sufletel mic si prapadit de Victoras speriat ca o sa ramina fara mama si tata, incapabil sa conceapa ca ar putea exista o vreme cind nu va mai avea nevoie de noi…
Parintii nu mor niciodata, ei sunt mereu prezenti in ceea ce suntem si am devenit noi. Chiar daca vrem sau nu, parintii vor reprezenta tot timpul o parte care nu poate fi rupta si care ne va influenta pe tot parcursul vietii. Deci oricate griji si-ar face micutii, o sa ii poti alina si sa le spui ca mama si tata chiar daca nu o sa mai fie aici pe pamant, in sufletelele lor veti fi mereu prezenti, fie ca vor ei sau nu, nu au de ales. Amprenta e pusa :))
Acum, cand sunt relativ departe de casa, si nu o mai am pe mama in fiecare zi langa mine, cand fac ceva tot imi amintesc cum mi-ar zice ea sa nu fac asa, ci altfel, ca asa imi zice ea ca e mai bine. Fie ca vreau sau nu, imaginea ei e prezenta tot timpul in mintea mea si parca mi-ar arata cu degetul ca nu asa se face :))
Am si eu un Tudor,acum de 8 ani.
Cand mama mea s-a dus, nu i-am spus decat la 40 de zile, cand am fost la cimitir. Asta s-a intamplat acum trei ani…
Dupa ce i-am spus ca mama a murit, a avut o reactie care pe mine m-a surprins: „Pai, buni a murit, Dana a murit, acum urmeaza tataie Bebe”. De atunci nu a mai spus nimic pana acum vreo doua luni, cand m-a intrebat asa, din senin „Mama, ce face Dana in mormant?” I-am spus ca doarme si ca nu se va mai trezi niciodata si ca nu se va mai intoarce pe pamant, dar ca ne vegheaza de acolo, de sus, din Rai.
A plans…
Si eu, pe ascuns, sa nu ma vada…
🙁 Of, lacrimile astea ale lor…lacrimile de neputinta, sunt cele mai crunte… Si lacrimile noastre, ascunse, tot de neputinta 🙁