Parenting

Sunt frustrata ca, de cite ori ma intilnesc cu oameni dragi, de departe, nu apuc sa stau suficient de vorba cu ei; vreau sa le spun multe, vreau sa ascult multe de la ei, vreau sa sintetizez totul in doua cuvinte si nu imi iese, pentru ca dau la o parte tot invelisul formal si exprim repede, repede, doar chestia care ma intriga din mine, chestia pe care stiu ca nu o spun decit oamenilor speciali din viata mea. Problema e ca gindurile mele inca nu sunt coerente, nu sunt bine conturate si iese…aiurea, iese o parere exagerata in care nici eu nu cred, rupta din context si deformata.

Asa ca, stind de vorba cu prieteni dragi, veniti de departe, le-am trintit-o scurt ca eu nu cred pina la capat in chestia asta cu parintele partener in relatia cu copilul, ca eu cred ca exista situatii in care eu trebuie sa decid pentru copiii mei si ei trebuie sa ma asculte mort-copt.

In incercarea de a se lamuri, probabil, despre felul in care gindesc dincolo de parerea asta exprimata asa de scurt si sec, am primit intrebarea: „cum ai vrea sa fie copiii tai la 18 ani?”. Nu am fost capabila sa raspund, pentru ca era repede, noapte, petrecere si altele. Dar gindul a ramas agatat de mine si m-a bintuit, asa cum m-au bintuit si alte intrebari cheie pe care le-am primit de-a lungul timpului.

Pina sa raspund la intrebarea asta, as incerca sa spun in ce cred si in ce nu in legatura cu relatia parinte/copii. Dar mi-ar fi greu, pentru ca inca sunt, de patru ani sunt asa, un burete care absoarbe cu insetare pareri, idei, concepte si curente legate de educatia copiilor. Ele incep sa se contureze in mine, incep sa imi fac sistemul meu acceptabil, in care sa ma simt bine in legatura cu statutul meu de parinte vis a vis de copiii mei, insa nu sunt, inca, in masura sa il exprim coerent. Mai astept nitel.

Bintuita de intrebare, m-am proiectat pe mine si pe copii pe termenul asta extrem de lung. Probabil asta era si ideea.

Si dupa ce m-am chestionat bine despre cum as vrea sa fie copiii mei peste 14 ani, am revenit la raspunsul pe care i l-am dat la intuitie si repezeala in seara cu pricina: „cum sunt acum”. Asta mi-a dictat instictul si ramine asta raspunsul meu: „cum sunt acum”.

Asta inseamna ca, intorcind intrebarea pe toate partile, am realizat ca nu mi se pare extrem de corect sa vreau sa fie copiii mei cumva peste 14 ani…Vreau sa fie ei insisi. Realizez ca exista un set de valori comportamentale care sunt la mare pretuire in societatea zilelor noastre; la cele mai multe dintre ele ader si eu. Realizez, de asemenea, ca educatia poate modela un caracter intr-o directie considerata drept corecta (de noi, parintii, unde e democratia?:), ca asta e si rolul educatiei, sa modeleze caractere si comportamente si mai realizez si ca noi, parintii ne reflectam in copiii nostri pina in cele mai mici amanunte. De aceea, in paranteza fie spus, de patru ani de zile muncim cu noi insine mai tare ca niciodata…nu ne plac defectele noastre reflectate in copiii nostri…

Cu toate acestea, insa, convingerea mea ferma este ca in om exista si caracteristici genetice care nu se pot schimba prin educatie; asta ne face diferiti, asta ne individualizeaza, iar educatia poate netezi colturile, poate cizela aceste trasaturi genetice, astfel ca persoana respectiva sa poata convietui pasnic si demn in societatea care, prin natura ei, inseamna supunere fata de reguli comune.

Din cauza asta cred cu tarie ca nu exista solutie unica si nici abordare universala la contexte specifice si/sau indivizi diferiti. O solutie sau abordare universala ar inseamna o uniformizare a tuturor caracterelor si caracteristicilor si nu stiu daca imi doresc asta. De aceea tind sa fiu un pic, doar un pic intelegatoare si permisiva cu „salbaticia” copiilor mei. Usoara agresivitate, timiditatea, incapatinarea sunt trasaturile care exista in ei de cind s-au nascut, alaturi de inclinatia spre logic sau emotional, de la caz la caz. Le pot corecta si sunt de acord sa le corectez, nu le pot „omori” trasaturile astea si nici nu cred cu adevarat ca pot sadi chestii absolut noi sau care nu le stau in fire in ei…

Si sa revin la raspunsul intrebarii. In contextul acestor credinte, indreptatite sau nu ale mele, cum oare as putea sa consider ca e corect din partea mea sa imi doresc ca ei sa fie intr-un fel. De exemplu, mi-as dori sa fie indrazneti, sa se simta confortabil in societate, sa fie deschisi si sa isi exprime liber opiniile si sentimentele, sa fie prietenosi si calmi, sa fie plini de tact si diplomatie si sa stie sa rezolve conflicte din care sa iasa mereu cu fata curata. Hm…

Si daca Tudor e timid, iar Victor e cam repezit, si daca Tudor tine in el ce simte si e delicat in exprimari fizice, iar Victor e o furtuna care te copleseste violent cu iubirea lui (paradoxal o iubire ceva mai egoista ca a lui Tudor, caci nu tine cont de cum te simti TU, ci doar se exprima pe sine in toate felurile posibile si imposibile) si nu cunoaste limita de suportabilitate a unei persoane, nu o simte, eu ce sa fac? Cum sa fac sa nu mai fie asa? Si e bine sa vreau sa nu mai fie asa?

Asa ca… imi doresc ca baietii mei si fetita mea sa fie…ca acum… cu toate bunele si relele lor. Stiu, voi gresi, dar voi face si lucruri bune; stiu, ceva din ei va fi consecinta comportamentului meu. Dar e asa peste tot si intotdeauna. Nu pot decit sa sper (nu asta facem toti?) ca nu voi gresi prea tare si ca am luat sau voi lua deciziile corecte pentru mine si pentru ei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *