Nimic mai frumos decit vocea lui Victor auzindu-se deasupra Marei: „Te iubesc, frumusica mea!”
Sau decit miinile lui Tudor, usor ezitante, asezindu-se corect, una sub capul Marei, una sub spate, in efortul grijuliu de a o ridica in brate.
Nimic mai frumos decit Mara invatind cu uimire in priviri sa fie manevrata si iubita de fratii ei mai mari, adresindu-le un zimbet, nu hotarit ca cel destinat mie sau lui Cristi, ci timid si intrebator, mijind increderea ei in cei pe care ii descopera a fi prelungirea ei.