Am nascut-o pe Mara 🙂
A plecat si mama…
Acum suntem singuri, de capul nostru, daca singuri e cuvintul potrivit pentru casa noastra cu trei copii. Noile rutine se contruiesc singure, pe deasupra noastra, de parca era, oricum, totul aranjat dinainte, de parca Universul complotase demult la venirea Marei-Alexandra si le asezase cu grija pe toate.
Asa ca e bine. Suntem fericiti. Nu mai avem timp sa ne certam, suntem prea obositi ca sa ne mai scoatem ochii, asa ca lasam sa treaca de la noi, astia mari, peste noi, pe linga noi. Raminem cu chicotitul baietilor, cu pupaturile indesate fetitei dimineata, cind eu si ea dormim mai bine si mai bine si ei se trezesc nerabdatori sa vada cit a mai crescut surioara. Raminem cu povestile citite seara printre genele unse de somn, cu baile fetitei la care asista toata lumea cu intelegere si in liniste, cu noptile impaciuitare cind ne (mai) impartim sa alinam toate visele urite, cu iesirile noastre aventuroase pina la un pireten si inapoi.
Uneori, seara, vreunul din noi trece spre bucatarie sau aiurea si mai lasa cite o mingiiere semi-absenta, semi-reflexa, pe umarul celuilalt: „Inca sunt aici si eu si stiu ca si tu esti pe aici, prin zona!”