Copiii mei se joaca „de-a bebelusul”. Tudor e intii mama, dar devine rapid tata, iar Victor e bebelusul. S-a cocotat pe o constructie realizata de Tudor din trei scaune de bucatarie, sta in scaunul de bebelus si gesticuleaza, ca nu stie inca sa vorbeasca. Intre noi fie vorba, i se potriveste rolul pentru ca e putin surd zilele astea, iar Tudor-tata vorbeste incetisor si calm cu el, putin jenat de rolul lui, dar grijuliu. Nu sunt sigura ca Victor aude mare lucu, asa ca sta pasiv si asteapta sa i se dea de mincare dintr-un castron plin de carioci-morcovi, iar Tudor nu se irita de lipsa de reactie…na… e doar un bebelus, nu intelege mare lucru.
Victor ia un „morcov” si il arunca pe jos, departe. Eu intervin: „Victor, dar nu ai voie sa arunci asa pe jos!” Apoi, considerind, in intelepciunea mea ca e mai bine sa intru si eu in rol ca sa transmit mesajul educativ mai corect, il abordez pe Tudor: „Spune-i bebelusului ca nu are voie sa arunce pe jos!”
Tudor, cu aceeasi voce aproape soptita, foarte, foarte calma, asa cum rareori a auzit la noi, parintii atoatestiutori, imi spune fara sa ma priveasca: „Lasa-l, ca el nu stie! E doar un bebelus!”
Inghit in sec si ma multumesc sa le privesc joaca linistita.
Tudor mestereste cu o surubelnita la capacelul unei jucarii. Vrea sa ii arate bebelusului cum functioneaza. Se lasa insa prins de jucarie si dureaza cam mult. Victor isi pierde, in cele din urma rabdarea si „cade” de pe scaun.
Din nou, nu ma pot abtine, iar ma da intelepciunea pe dinafara:
„Tudor, ajuta bebelusul sa urce inapoi in scaun! Si cearta-l un pic, spune-i sa nu se mai foiasca atita ca uite ce pateste!”
Tudor, cu acelasi ton sfatos, grav si moale, tot fara sa ma priveasca, imi spune:
„Pai el nu stie, ca e mic! Trebuia sa faci si tu o regula, ceva. Sa ii desenezi pe perete o regula, ca sa stie!”
(Uneori facem reguli, desenam regulile pe hirtie si le agatam pe perete, la vedere)
Hm…
Copiii mei sunt mai intelepti decit mine…
Ma consolez, in tacere ca, poate, o fi si meritul nostru pe undeva pe acolo…
Hm…