De ziua lor, baietii au primit de la noi un bol rotund cu doi pestisori aurii, care au fost instantaneu botezati : „Micul Nemo” si „Marele Nemo”.
Dupa bucuria primelor zile, pestisorii au cazut, evident, intr-o oarecare uitare, raminind in grija noastra, mai mult sau mai putin (mai degraba mai putin) responsabila. Novici fiind si noi in ale cresterii de pestisori aurii, se intimpla ca (poate de inanitie, poate de uitatul schimbarii apei la timp), Micul Nemo sa isi dea sufletelul intr-o noapte, cocotat simbolic pe jumatatea de nuca de cocos care reprezenta castelul lui si partea cea mai inalta a minusculului lor peisaj acvatic…
Victor, matinal de felul lui, s-a trezit in acea dimineata si, facindu-si rondul sosotitor, dar tropaitor prin casa, a prins cu coada ochiului nemiscarea Micului Nemo. L-a cercetat curios, cred ca a pus si un degetel pe el, sa il incerce, dupa care a fugit in pat la Cristi si a sosotit agitat: „TATA, A MURIT UN PESTE!”
Tata s-a trezit brusc, a certificat evenimentul nefericit si a luat pe sus bolul, sa il curete, sa il faca un mediu adecvat pentru bietul Marele Nemo ramas singurel, sa il scoata pe Micul Nemo. In tot acest timp, s-a lasat invaluit de doliu, constiinta incarcata l-a coplesit nitel, s-a trezit un pic ezitant, un pic nervos intre supararea lui de om mare, constiinta lui de om mare care a pierdut un suflet asa de marunt poate din neglijenta si iritarea ca Victor, inocent, neatins de marile adevaruri ale vietii si mortii, topaia fericit pe linga el, cotropit de asa un mare eveniment, doritor sa il vada pe Micul Nemo „murit”, sa il atinga, sa il studieze.
Copilul era asa de emotionat ca a venit la mine, m-a batut pe obraz si mi-a sosotit si mie, cu ochii stralucind, frenetic, ca a murit Micul Nemo.
Ne-am trezit cu totii. Eu cu Tudor mai lenevind putin, in timp ce tata curata bolul repezindu-l nervos pe Victor topaila. L-am apostrofat alene din pat: „Lasa copilul in pace! E mic, nu stie sa fie suparat!”. Tudor alunga incet somnul de prin toate colturile fiintei lui marunte si incerca sa inghita si el vestea cea mare.
Eu… ce sa zic… Pendulam intre a ma amuza nitel (si vinovat) de reactia lui Victor a lui Cristi si a incerca sa simt oarecare tristete.
Din baie, Cristi se opreste din treaba intrigat: „Sinzi, si acum ce fac cu el?”
Eu dau sa ii zic sa il arunce la toaleta. Insa privind la copii, ma apuca si pe mine niste remuscari si ma opresc. „Pai…nu stiu… hai sa il ingropam intr-un ghiveci de flori!”
In sfirsit, au plecat cu totii. Cristi la serviciu, copiii la gradinita.
Micul Nemo, invelit intr-o bucata de hirtie igienica portocalie si mirosind a piersici, ma asteapta pe masina de spalat (razbunarea lui Cristi). Il iau si in ingrop in ghiveci. Fac si eu penitenta pentru lipsa mea de sentimente, ce sa fac…
Dar nu s-a terminat aici. Nici nu ma asteptam. Fiecare dupa structura lui, Victor cu izbucniri de exaltare, Tudor meditind in capsorul lui, baietii incep sa imi puna intrebarile „grele”.
Intii Victor: „Mama, in CARE ghiveci l-ai ingropat pe pestisor?”
„Mami, nu iti spun, ca stiu eu ce vrei sa faci!”
„Vreau sa il vad! Spune-mi!”
„Pai, e secret. Nu poti sa il vezi. Dupa ce a murit, trebuie sa ii lasam acolo trupusorul sa se odihneasca”.
„Dar ce face acolo?”
„Pai, nu face nimic. Trupul lui sta acolo, dar sufletelul lui s-a dus in cer, la Doamne, Doamne!”
„Pai cum s-a dus? Ca nu are aripi de zburat?”
„Pai a venit un ingeras si l-a luat cu el si l-a ajutat sa ajunga la Doamne, Doamne”
Aha. Suficient pentru imaginatia visatoare a lui Victor. E multumit.
A doua zi dimineata, inainte de a iesi pe usa, Tudor, mai pragmatic, mai pamintean, ma intreaba ingrijorat nitel:
„Mama, dar cum a iesit sufletelul din pestisor? A venit ingerasul si l-a taiat pe pestisor si i-a scos sufletelul?”
Hm….
„Nu, mami, nu l-a taiat nimeni. Cind moare cineva, sufletelul iese singur din corp si zboara.”
„Pentru ca sufletelul e asa… ca un aer care iese din tine?”
„Da, mami… ca un aer…”
Si am schimbat repede vorba, ca sa nu ma intrebe de oameni si sufletelele lor, ca sa nu ma intrebe de ei, de noi, de tot ce ne doare si ce ne framinta, de toate intrebarile la care am dori sa stim raspunsul si nu suntem siguri, de toate sperantele noastre de nemurire, de cautari de Dumnezeu, de ingeri, de demoni…