Am venit acasa, intr-o simbata seara mohorita, mustind de oboseli trecatoare ca frunzele de ploaie. Ma prefaceam ca imi caut, prin mine, vagi scinteieri de creativitate, micute minciuni colorate in bleu sau in roz sau, poate verzui. In realitate, insa, imi scobeam rutinele, imi deplingeam trupul, imi vizualizam iritarile si nervii.

Culeg de pe jos, arunc, sortez, pun in ordine, curat, strig la copii, il sechestrez pe Cristi intr-un colt al mintii mele, il dau afara din sufletul meu, il tintuiesc intr-o hruba si il leg acolo cu frustrarile mele, cu reprosurile, cu invinuirile…

Deschid usa, resemnata, asezata confortabil in resemnarea mea.

In casa e lumina si cald si, desi se aud zgomote familiare, e liniste. Casa e mai mare, mai spatioasa, toate lucrusoarele stau asezate in ordine pe la locurile lor, e loc de mers, de pasit, de umblat.

Hm.

Parca m-as scutura un pic de ploaia marunta, precum copacii galbeni cind trece vreun vinticel.

Si atunci il vad. In mijlocul sufrageriei, tronind triumfator, SUBMARINUL. Un submarin adevarat, APROAPE galben, nu chiar galben, mai degraba maro, dar, in rest, un submarin adevarat, cu butoane si tub de observat inamicul, cu rezervoare de aer si cu doi capitani veseli, dar preocupati de bunul mers al vehicolului pe sub apa.

E plin de apa albastra in sufrageria mea. Valurile murmura domol. Stau cu picioarele in apa, mingiiate de alge si cu capul deasupra valurilor si ascult zumzaitul motoarelor. Un submarin adevarat se plimba pe linga mine, cu doi baietei adevarati la bord.

Cristi s-a asezat pe nisip, sub un cocotier si imi zimbeste timid.

Zimbesc si eu.

http://picasaweb.google.com/sinziana.baltatescu/Submarinul?authkey=Gv1sRgCMPhkcPS0-G–QE#5530391530231072562