Hai, fetelor, recunoasteti ca va plac musical-urile!

Pentru mine, combinatia asta de glamour, dragoste patimasa sau romantica, dans frenetic si muzica e mortala! Nimic nu ma relaxeaza si binespune mai mult ca un musical, fie el si unul mai slabut, cum e „Nine”, care are mari pretentii, dar nu reuseste sa te prinda in aceeasi maniera exploziva precum „Chicago” sau „Moulin Rouge”, unde povestile sunt mai inchegate iar prestatiile actoricesti in materie de cintat si dansat sunt exceptionale.(Nicole Kidman in „Moulin Rouge”…ce revelatie!).

Filmul e, am inteles, o reecranizare/adaptare a lui „8 1/2” a lui Fellini (evident, acum vreau musai sa vad acel film) dar nu reuseste…nu stiu…nu reuseste punct.E povestea unui mare regizor italian a carui viata a fost marcata la fiecare pas de o femeie-muza si care trece cu zvircolirile specifice geniului prin criza de 50 de ani. Atit. Asta e firul povestii, care ar trebui sa lege gratios scenele de dans si muzica in care fiecare din aceste femei evolueaza, insa nu reuseste sa tina laolalta prestatiile actritelor, astfel ca ai senzatia, la sfirsit, de caleidoscop de clipuri. Regizorul incearca sa recompuna „la dolce vita” italiana a anilor ’50-’60, insa o face americaneste, de asa maniera incit, probabil, americanul care urmareste filmul poate gusta sau arunca o pirvire in lumea aceea, insa pentru europeanul si, mai ales pentru europeanul latin cu amintiri, eventual, din acea epoca filmul  pare asa…un fel de reportaj de Discovery, lipsit de mustirea iubirii latine.

Intr-un fel, probabil ca filmul e prea scurt pentru pretentiile regizorului, pentru ca majoritatea numelor mari care fac afisul filmului nu apuca sa evolueze la adevarata lor dimensiune. Pentru mine, dupa prestatia din „Moulin Rouge”, Nicole Kidman a reprezentat motivul forte pentru care am vrut sa vad filmul. Ori Nicole Kidman are un rol static, apare fugar pe ecran, cinta si danseaza prea putin, e doar o aparitie rece, stravezie si lipsita de viata.

Sofia Lauren la fel; iti da senzatia ca a trebuit sa fie special construita in film o scena in care sa poata aparea si Sofia Lauren, ca e inghesuita acolo, pentru ca nu putea lipsi gratia si simbolul pe care ea il reprezinta dintr-un film despre Italia acelei epoci.

Kate Hudson, desi isi joaca rolul minunat, in opinia mea, si e excelent pusa in valoare, nu are loc in film; e o reporterita americana de la o revista de moda care se arunca in bratele regizorului obosit, o ultima tentatie, pe care el o refuza, dar scena ei e grefata subtire pe firul povestii, putea la fel de bine sa nu fie acolo.

Penelope Cruz, Fergie si Judi Dench au roluri bine ancorate in poveste si evolueaza excelent.

Marion Cotillard…ce sa zic…nu sunt asa un mare cunoscator de film ca sa ma pot pronunta asupra ei. Din punctul meu de vedere…mai urmeaza.

Pe total… subscriu la mesajul pe care a incercat sa il transmita regizorul in scena in care cinta Judi Dench: hai sa ne amintim un pic de Follie Bergere, sa nu mai fim asa de „existentialistes”, sa ne bucuram de un film plin de cintec si glamour ca in vremurile bune, sa ne descretim fruntile, sa VEDEM filmul, nu sa il gindim, sa il ascultam, sa ne bucuram de frenezia dansului, de povestea simpla, de dragostea clasica, sa tragem o fuga pe stradutele inguste, pline de istorie si romantism, acolo unde fiecare piatra respira patima.

Nu e un film excelent, nici unul memorabil, dar, fetelor, mergeti sa il vedeti. Fie si numai ca sa mai visati un pic, o secunda sa sariti din canoanele contemporane ale relatiilor sociale.

Nota: Nu ma vind cu pretentii de critic de film; nu am cultura necesara; exprim, in recenziile mele la filme, sentimentele mele, neerudite si personale.