Cind i-am dat la gradinita, copiii aveau doi ani. Erau capabili sa spuna „apa”, „papa”, „pipi”, „mama”, „tata”, „atiu” (artur, desene) si „patiu” (saltea gonflabila) de sarit. Am aflat, spre amuzamentul meu, ca acolo, la gradinita, vor face lectii de engleza. Nimic obositor, 10-15 minute pe zi, in care teacher din Scotia apare pe perete si le povesteste despre tot felul de jucarii simpatice in engleza. „Mult succes!”, le-am dorit eu, zimbind in sinea mea. A trecut un an. Copiii vorbesc, inca, stilcit romaneste; sunt lenesi tare la vorbit corect.

Insa….

Intr-o zi, desenam cu Tudor; o mami trista. Apoi o mami… nu, nu care zimbeste, nici care ride…Tudorel se scremea disperat in cautarea cuvintului opus. Vroia musai sa zica vesela. Si eu , desi stiam ce vrea sa zica, il priveam (vesela) cum se bilbiie constiincios sa spuna ce vrea. Si deodata, explodeaza din gurita lui, izbavitor, in sfirsit…”uepi!” (happy!). Mami ramine brusc cu gura cascata.

Acum vreo doua saptamaini, tot Tudor tinea un capacel de plastilina in minuta si bodoganea prin casa: „Acum ne jucam cu laian! Acum ne jucam cu lian, mama!” „Da, mama, ne jucam” zic eu, nepricepind nimic, dar incercind sa ocolesc o criza de nervi iminenta datorata neputintei mele de a intelege ce vrea de la mine. Si el, sfatos ca un mosnegel, rabdator cu nepriceputa de maica-sa si intuind perplexitatea mea, mi-o trinteste: „Mami, ne jucam cu LEUL-LAIAN (LION)!”. Mami ramine (iar) cu gura cascata.

Ieri seara Victor ia o carte si citeste. „Minchi, minchi, minchi!”. „Ce minchi visezi mama?” zic eu, curioasa tare despre ce vorbeste odrasla. „Uite, mama, MINCHI! (MONKEY)” imi zice, aratindu-mi maimutele din copac.

Hmmmm…

Daca ar fi sa imi spuna ceva doamnele de la gradinita, ar trebui sa imi incasez de la ele un hotarit: „I told you so!”.