Zisei eu, savurind o cafeluta la serviciu, unde am fugit sa imi fac cursurile pe saptamina viitoare (si sa stau in pace cu gindurile mele sic!), in timp ce Cristi munceste acasa cu copiii.

Pai chiar asa! Ia sa ne gindim un pic si la acest aspect. Ne invirtim pe aici, prin lumea virtuala de mamici, unele mai dure, altele mai soft, unele mai carieriste, altele mai casnice, unele mai agresive si altele mai tolerante, ne afisam si ne atasam toate la statutul nostru de mame si, poate, uitam ca libertatea noastra de a fi mame asa cum vrem si avem noi chef si principii se sprijina (si) pe omul de linga noi: sot si tata. Nu suntem mame libere IN CIUDA lor, nici DIN CAUZA lor, ci si DATORITA lor. Cel putin, asta e cazul meu.

Nu trebuie sa ma lupt cu misoginismul secular in familia mea, nu am nevoie sa ma afisez declarativ si razboinic in postura mea de mama si femeie, nu am nimic de demonstrat sotului meu si tot ce fac, fac pentru ca asa simt/sunt, insa nu in afara lui, ci impreuna cu el.

Sigur, sotul meu invata paternitatea. Are mult de recuperat; reversul medaliei: secole intregi in care a fi tata se reducea la a furniza bani in casa si a aranja casatorii. Insa, asa cum femeile au recuperat, infometate de cultura si stiinta, cu pasi imensi discrepantele de emancipare, asa invata si el/ei, cu pasi rapizi si mari, sa isi asume si sa isi defineasca o altfel de paternitate.

Si aceasta noua paternitate inseamna ca intelege si isi asuma cu demnitate si mindrie spalatul vaselor, curatenia in casa, schimbatul de scutece urit mirositoare, orele de hirjoneala cu copiii, scosul la plimbare in oras, trezitul noaptea pentru alinatul baieteilor plingaciosi din diverse motive, baile cu spuma in urma carora iese ud si plin de nervi ca l-au stropit copiii, pupacitul si mincatul de burtici, alintatul sotiei cam obosite, multumirile adresate sotiei care l-a lasat sa iasa simbata in oras sa se distreze cu prietenii… Toate astea, in parteneriat cu sotia lui, adica moi, cu rindul, cu negocieri: azi e ziua ta, miine ma duc la clubul foto, stai tu cu copiii?, azi nu ma trezesc eu sa ma duc la copii, ca sunt rupt de oboseala, NU LE FAC BAIE AZI ca sunt nervos, promit ca miine spal eu vasele etc.

Mai greseste? Nu gaseste mereu cuvintele potrivite si atitudinile potrivite ca sa se inteleaga cu copiii? E neatent, absent uneori, iritat si repezit? Pai, da… Dar, repet. Poarta in spate o grea mostenire. Si, in fond, eu, mama si sotie nu gresesc? Vorbim mereu de legatura indestructibila si aparte intre mama si copilul ei. Ce-ar fi sa vorbim despre legatura indestructibila si aparte dintre tata si copilul lui? Despre cum il ia si tata in brate cind se loveste si despre cum se lipeste baietelul de taticul lui si il stringe in brate si se lasa pupat si alinat. despre cum merge Tudor cu mami si cu Victor in parculet si despre cum Tudor culege o galetusa intreaga de castane: „Merg acasa si o sa i le arat lui tata!”. Si cara galetusa grea singur singurel tot drumul; e galeata cu castane pentru tata lui.

Si despre cum tata sta covrig pe canapea, iar Victor se aseaza in spatiul facut de picioarele lui sprijinindu-se de canapea: „Uite, tata, sunt la volan!” Si ii ia o mina si o invirte ca sa ia o curba. Iar a doua zi, tata TREBUIE sa stea covrig pe canapea, pentru ca Victor vrea la volan. Despre cum ma intreaba baietii: „mama, ce e asta?” aratindu-mi o unealta din trusa lor de scule. „Nu stiu, mama!”. „Tata stie!” rezuma copilul nestiinta mea in treburi barbatesti. Despre cum Victor, un pic de somnambul, se trezeste uneori noaptea si vine si se cuibareste singurel linga tata, in pat, nu linga mama, nu intre noi doi, linga tata si despre Tudor care il povatuieste mosnegeste: „Dictor, daca te trezesti la noapte, nu plingi, te duci la tata in pat!” Si despre cum ii reproseaza cu fatucile lor fals bosumflate: „Ai spus ca ne duci la tine la serviciu! TU ai spus!” Despre noptile in care tata fuge cu copilul la spital, pentru ca are carnet de sofer si mama trebuie sa stea oricum cu celalalt copil acasa; si sta cu baietelul la spital si se cearta acolo cu tantile doctorese care o reclama pe mama spre internare: „Doamna, mama sta acasa cu celalalt copil! Ce vreti acu, in toi de noapte sa o pun sa il trezeasca si pe celalalt si sa vina cu el la spital pentru ca spitalul dumneavoastra nu are facilitati de internat tata cu copilul?”

Sunt de parere ca femeia nu e egala cu barbatul. Nu poate face TOT ce face barbatul. Asa cum nici barbatul nu poate face TOT ce face femeia. Avem abilitati si inzestrari diferite. Avem si trebuie sa avem drepturi egale? Categoric DA! Trebuie sa fim egali in drepturi; asta, insa, nu ne face egali in toate. Nu poti sa pui semnul egalitatii intre doua entitati diferite; diferit e cuvintul cheie; hai sa nu ne mai comparam atita. Suntem DIFERITI; nu exista superioritate, nici absoluta, nici relativa, nici a barbatului, nici a femeii. Suntem la fel de buni/rai, dar…ALTFEL. Cam asta, cred eu, e si situatia maternitatii/paternitatii. Cum si de ce sa compari si sa enunti ca atasamentul copilului de mama si invers e superior celui al copilului fata de tata? Cum sa gindesti ca sentimentele materne sunt categoric cele mai puternice sentimente umane? De ce nu si sentimentele paterne? Oare un tata nu e tot asa de dispus ca si o mama sa isi dea viata pentru copilul lui?

Sigur, maternitatea se manifesta intr-un anume fel; unic. Insa si paternitatea se manifesta la fel de unic. Poti sa le compari? Poti pune semne intre ele (egal, mai mare, mai mic)? Eu cred cu putere ca NU.

Acestea fiind zise, il sarut si il iubesc pe sotul meu. Suntem, impreuna, structura de rezistenta a perimetrului familiei noastre. Fara el as fi schioapa.