Am dat peste http://www.alinadownunder.blogspot.com/ din pura intimplare. Imi deschisesem si eu blogul, scriam pe el ce imi traznea prin cap, fara grija de a fi citita de careva, cind, intr-o zi, sora-mea imi spune rizind: „Uite, soro, te citeste lumea!” Printre cei care ma citeau era si Alina Downunder. Am deschis de curiozitate pagina ei de blog si…am ramas atasata acolo, citind si citind. In fine, am adaugat blogul ei in blogrollul meu. De atunci – si uite ca trecu vreun an de atunci -, in fiecare dimineata, dupa ce expediez copiii la gradinita, imi fac un cafeloi imens si (inca, spre rusinea mea) imi aprind o tigara si dau click pe blogul sus-numit. M-am atasat teribil de blogul asta. Pentru citeva motive simple: pentru ca Alina traieste intr-un loc in care e fericita si se simte implinita si asta razbate cu gratie din fiecare rind al ei; pentru ca e inteligenta si articulata si poate pune in discutie probleme de diverse genuri, poate combate, poate sustine puncte de vedere, cu pasiune, dar fara agresivitate, asa ca e o veritabila placere intelectuala sa o citesti, fie ca esti de acord cu ea sau nu; pentru ca e o mama fericita si se confrunta cu toate porblemele maternitatii si ale familiei si o face frumos; si, mai ales, extrem de important pentru mine si ceea ce simt eu ca mama si femeie, pentru ca din rindurile ei razbate, uneori, imperfectiunea. O imperfectiune abia sesizabila, nu stiu daca asta e cuvintul potrivit; sa incerc sa exprim mai bine ce simt: din rindurile ei razbate un parfum dulce amarui, un necaz, o greseala pe care a facut-o, nervi, oboseala, iritare, lupta, iar nervi, iar iritare, varsari de nervi pe cite o caprita, pe care le regreta si le depaseste si o ia iar si iar de la capat. De ASTA ador sa citesc blogul ei; ma regasesc acolo: greselile, nervii si iritarile mele le regasesc acolo, le simt, ascunse printre rinduri frumoase. Si ma incurajez pe mine insami sa o iau de la capat, sa arunc o privire in lumea ei minunata si sa o iau SI eu de la capat; sa pun si eu un zimbet la sfirsit, cum face ea, sa fiu mai buna, mai intelegatoare, mai fericita, asa cum incearca ea sa faca, zi de zi.

La fel ca ea (sau la fel cum percep eu ca face ea), nu mi se pare ca imi ascund false frustrari si esecuri profesionale si umane in spatele sacrifciile pe care le fac pentru copiii mei. Incerc, doar, sa traiesc cu gratie. Sigur ca nu imi iese mereu. Sigur ca ma reped la copil si mai tip la el si apoi imi pare rau, sigur ca sunt obosita, sigur ca sunt mai putin cocheta ca inainte de copii. Dar o iau de la capat. In fiecare zi, eu, cu frumusetea mea, cu inteligenta mea, cu familia mea superba. In fiecare zi incerc sa rid mai mult, sa le arat mai mult baietoilor cit de tare ii iubesc, in fiecare zi incerc sa fiu o mama mai buna. Nu perfecta! Am renuntat la pariul asta cu mine insami, mi-am dat seama ca e o prostie; deci, nu perfecta, ci mereu mai buna. Sunt multumita de viata mea. Imi place cum traiesc. Copiii mei sunt fericiti. Eu…citesc mult, vad filme, merg la cinema, ies la shopping, calatoresc, ies cu prietenii, ma „cafelesc” cu fetele, merg la petreceri. Sigur, nu mai fac asta non stop, ca inainte. Dar o fac, in masura posibilitatilor. Sau…mai degraba…o fac altfel: mai constienta de mine, savurind mai tare momentele de „libertate”, o fac mai bine ca altadata. Ba chiar, pot spune…eu si sotul meu facem mai multe lucruri ca inainte; in incercarea noastra de a ne deconecta, eu am inceput sa fac sport, sotul meu si-a gasit o noua pasiune: fotografia (e bun la asta, ii place, am cunoscut deja o alta lume), discutiile noastre sunt mai profunde, felul in care ne bucuram de noi cind avem posibilitatea de a iesi la un restaurant numai noi doi e mai dulce, mai intens…

Fiecare OM, indiferent ca e mama, femeie, sotie, angajata, femeie de afaceri sau barbat de orice fel, are dreptul la propriile opinii si are libertatea de a-si alege modul de viata. NU? Pot fi de acord sau nu cu un punct de vedere, p[ot alege sa il combat sau nu, sa mi-l asum sau nu, INSA nu sunt libera sa emit judecati! Asta e esenta umanitatii noastre. Sigur, nu te poti abtine sa nu judeci intotdeauna. oricit de open minded as fi, recunosc ca judec si eu oameni si atitudini. Insa aici intervine al doilea pilon al umanitatii noastre: curtoazia, gratia si respectul. Daca nu te poti abtine sa nu judeci, fa-o in mintea ta, nu improsca cu noroi, nu murdari, nu calca in picioare. Din simplul motiv ca odata, in decursul vietii tale, vei fi exact in aceeasi postura pe care ai judecat-o si atunci nu vei mai avea aceeasi parere despre cum ar trebui sa fie lucrurile, atunci te vei ierta si te vei intelege!

Hai sa nu confundam TIPARUL cu individul. Iti poti alege singur tiparul in limitele caruia vrei sa traiesti; insa tiparul nu te defineste pe tine ca individ. TU o faci. Tiparul de house-wife mi l-am asumat (desi era o vreme cind, ca si Alina, la inceputuri, l-am dispretuit). Si am facut-o cu mare bucurie. Pentru ca am descoperit ca nu tiparul ma defineste. Ca ramin aceeasi persoana deosebita, inteligenta, prietenoasa, afurisita, complexa (pardon de prea marire:) chiar daca imi permit sa ma bucur de dulceturi, de zacusti, de copii, de frunze si flori:) Ti-e teama de un tipar daca nu te cunosti suficient. Daca nu te iubesti suficient si daca nu te respecti suficient. Daca stii, insa, lucrurile astea minunate despre tine, nu ai cum sa nu fii si tolerant, si intelegator, mai putin vehement, mai putin agresiv, mai mult prodiversitate, mai mult politicos, zimbitor si gratios…

Oful asta mare…asa…ca „statement” personal la scandalaul provocat de o doamna agresiva aici .