Seara, tirziu, ora de nani si un pic de negociere; „treci pe canapea sa iti pun pampersul!” Viiijt! Luat militareste de umeri si de fundulet si trintit pe canapea: „Mami, te-ai enervat?” (cu un zimbet sagalnic si un pic timid/temator. Rid. „Nu, mami, nu m-am enervat; m-am jucat cu tine.” Ride si el.

„Poate ca vorbim cu Mos Craciun, mai tirziu, nu acuma, sa ne aduca un Scooby care vorbeste si un Shaggy care vorbeste!” Asta stilcit de nu se mai poate si ritmat ca o incantatie, pentru ca deja viseaza cu ochii deschisi , VEDE un Scooby mare, de-adevaratelea, care vorbeste cu el si poate alerga dupa el, stiu, o sa fie un baietel intelegator si o sa se multumeasca cu un Scooby de plus care vorbeste cind il apesi pe burtica, dar el viseaza deja un catel mare si caraghios care ii populeaza realitatea lui imensa, plina de minunatii vorbitoare.

Cearta mare, militarie, ca s-au jucat de-a aruncatul cu un ceas de perete cu geam de sticla, care s-a spart. I-am gasit cu cioburile in mina, veseli nevoie mare. Victor e mereu responsabil de initativele aruncatoare de pereti. Maaaare scandal. Tudor sta cuminte, invizibil, poate scapa de furtuna. Insa furtuna se repede si la el: „Ce fel de fratior esti tu? Asa face un fratior bun? Daca stii ca nu e voie sa te joci cu lucruri facute de sticla de ce nu i-ai spus sa nu arunce? Asa face un fratior bun!” Inchid usa si ii las in camera lor sa se gindeasca la ce au facut, sa se inteleaga bine si sa ma linistesc eu. Incepe iar joaca. Il aud pe Tudor: ” Ditor, mama a put nu alunci!” (Victor, mama a spus sa nu arunci!) Zimbesc. Ce nevoie au ei de morala mea? Acolo, in camera lor, cu usa inchisa ca sa nu vin eu, se desfasoara in intreaga ei splendoare dinamica relatiei lor. Acolo se negociaza, il aud pe Victor spunind: „Tudor, imi dai si mie una da?”, „Da”, „Bine, Tudor!” Se imparte, se deruleaza povesti minunate, incep sa bubuie motoarele masinutelor alergindu-se pe sosele, vine politia, se duc oamenii rai la inchisoare, Scooby urca in masina de pompieri si maninca un tort mare, mare, mare, pisica adoarme dupa ce primeste o injectie, avioanele zboara pe cer, baietii cad in prapastii si se salveaza cu fringhiile, hipopotamul se imbarca in salvare si pleaca la gradinita, invie acolo, in camera lor o alta lume la care simt ca nu mai am acces, e lumea LOR, din care nu fac parte decit marginal: „Victor, mama a spus sa nu arunci!”

Apoi usa se trinteste de perete si apar motoceii alergind in sufragerie. Lumea minunata ramine captiva in camera lor. Si o data cu usa trintita de perete, mi se permite sa apar in viata lor si atunci incep medierile, certurile, jocurile in trei, admonestarile. Si, mai pe seara, cind vine tata, calareala, saritul in pat, saritul in capul lui tati, gidilatul, mincatul de burtici gustoase in hohote minunate de ris, mucii, urechile dureroase si altele, de-ale noastre, de-ale oamenilor mari.

Baieteii nostri au trei ani. Isi lipesc fatucile rotunde de obrajii mei, sa ma iubeasca pentru ca mi-au facut injectie „cu forta”, ma intreaba zimbind daca m-am enervat de traznaile lor, ne admonesteaza scurt sa nu mai tipam la fratiorul care a facut o prostie, chicotesc complice cind spunem noi vreo prostie: „Cristi, nu vorbi prostii, copiii nostri sunt cuminti”, „hi, hi, hi, tata a put potie!” („tata, a spus prostie!”), se invata sfatos ca doi mosneguti unul pe altul: „Daca p;lingi la noapte, te duci la tata in pat, nu tipi, nu, te dai jos din patut si te duci la tata in pat si dormi cu el!”

La multi ani, baietei minunati! Multumim pentru zimbetele care ne lumineaza chipurile in fiecare seara, cind va sarutam nasucurile adormite in patuturi. Ne-ati facut obositi, iritati, nervosi si incredibil de fericiti!