„Alba ca Zapada”, varianta Fratii Grimm (JLC & WC Grimm, „Grimms’Fairy Tales”, Wordsworth Children’s Classics, Wordsworth Editions Ltd, 1995) e o poveste superba despre vanitate, inocenta, toleranta si nediscriminare. Inveti mai mult despre politically corectness din povestea asta, in varianta ei necenzurata, decit din toate discursurile ipocrite si invatamintele demagogice ale celor care isi aroga calitatea de mentori in domeniul educatiei copilului.

In primul rind, povestea incepe cu o regina, care sta la fereastra ei si coase un goblen. E iarna si ninge; rama goblenului e din abanos si regina, dupa cum stim cu totii, se inteapa la deget. Am avut senzatia (spuneti drept, nu asa stiati si voi?) ca regina isi doreste atunci un copil cu pielea alba ca neaua, cu parul negru ca abanosul si cu buzele rosii ca singele. Ei bine, nu! In varianta Grimm, regina isi doreste: „O, de-as avea un copil la fel de alb ca zapada, la fel de rosu ca singele si la fel de negru ca lemnul ramei broderiei mele!” Nu-i asa ca e surprinzator?

Regina noastra isi doreste un copil! Nu un copil frumos, nu unul destept, doar un copil, oricum ar fi el: alb si rosu si negru, ce conteaza? Maternitatea e colour blind in ceea ce priveste copiii.

Episodul acesta ridica doua probleme: una deja am subliniat-o, nu conteaza culoare pielii copilului, copilul in sine e cea mai mare realizare pe care si-o poate dori o femeie, indiferent de cit e de puternica; a doua chestiune, mai subtila, deschide drumul spre restul povestii, in fond o poveste despre vanitate. Regina noastra, puternica, atotputernica, nu poate fi fericita decit daca are un copil oricum ar fi el. Nimic din tot ce are nu o multumeste. Ultima servitoare din ierarhia servitorilor regali e mai implinita si mai fericita decit ea, daca a reusit sa aiba un copil.

Asa ca regina are un copil. Insa moare si la un an dupa, regele se recasatoreste cu acea noua regina, frumoasa, insa plina de vanitatea frumusetii ei.

Cind Alba ca Zapada implineste 7 ani, regina cea rea afla de la oglinda care spune mereu adevarul, ca deja a fost intrecuta in frumusete de catre fiica ei vitrega. Asa ca i se umple inima de fiere si nu se mai poate gindi decit la cum sa o anihileze pe fetita pentru a ramine prima doamna a regatului in ceea ce priveste frumusetea.

Inca o metafora frumoasa: uita-te in oglinda; priveste inauntrul tau; vei afla adevarul despre tine si de aici ai doua drumuri: fie te impaci cu tine asa cum esti tu, cu defectele si calitatile tale, incercind sa iti depasesti conditia, fie te ascunzi de tine si te umpli de frustrare incercind sa ramii sau sa ajungi in virf calcind totul in picioare. Regina cea rea nu isi poate recunoaste vanitatea sau, chiar daca si-o recunoaste, nu poate sa si-o infringa, asa ca pe parcursul povestii incearca sa razbeasca, nu imbunatatindu-se pe ea, nu construindu-se pe sine, ci darimind in jurul ei, tot ce ii poate afecta imaginea gresita despre sine!

Asa ca il cheama pe vinatorul regal si il pune sa o omoare pe Alba ca Zapada si sa ii aduca inima ei pe tava. Vinatorul nostru e un fel de Pilat din Pont in povestea asta… Se spala pe miini de actul cumplit, o lasa copila sa fuga in padure, gindindu-se ca, oricum o vor minca animalele padurii si ii duce reginei o inima de porc mistret in loc. Si Regina… sareaza inima si o gateste si apoi o maninca! da, da! Asta face regina. Cutremurator, sadic. Oare ce ar zice seful CNA despre acest act de canibalism? Eu zic asa… sigur ca Regina cea rea vrea sa ii manince inima fetei! Frumusetea ei e o metafora. regina vrea sa distruga tot ce e mai bun in copila: inima ei, sufletul ei atit de curat, transparind in chipul sau frumos.

Va incerca in multe rinduri si nu va reusi. Nu-i asa ca e o morala puternica si frumoasa? Un suflet curat e mereu protejat; o fiinta pura poate face si greseli (nu asculta de pitici in trei rinduri si vorbeste cu oameni straini) insa tot universul conspira pentru a proteja acea fiinta!

In schimb, vanitatea si rautatea isi gaseste mereu nasul. Nu e nici macar nevoie de o conspiratie universala pentru a o pedepsi pe regina. Raul din ea insasi o face sa piara: Regina se duce la nunta fetei, pentru ca e macinata de curiozitate si de necaz; o vede si se umple de furie si teroare. Dar nu poate sa plece: „pentru ca acestea (furia si teroarea) pregatisera pentru ea pantofi din fier incins in care a trebuit sa danseze pina a cazut moarta!”. Crunta concluzie! Regina piere pre limba ei, macinata fizic si psihic de propria ei vanitate si rautate!

Alba ca Zapada ajunge la casuta din padure. Si aici invata ca o casa marunta, un pat doar atit cit trebuie si o masa indestulatoare, pot aduce infinit mai multa seninatate in viata ei decit marele palat cu toate bogatiile lui. Si mai invata ea, fetita alba si rosie si neagra, si, impreuna cu ea si noi toti, ca nu conteaza aspectul unei persoane! Ca imaginea e inselatoare; ca sapte pitici uriti pot fi cei mai buni prieteni ai tai si ca trebuie sa ii tratezi cu respect si sa ai grija de ei pentru ca si ei sa te protejeze in atitea rinduri si ca un mar frumos, rosu rozaliu, poate ascunde in spatele aspectului sau cea mai cumplita otrava. Deci ne invata povestea astea sa nu judecam oamenii si lucrurile dupa aspectul lor! Ci dupa miezul lor, dupa faptele lor!

Deci:

Nu conteaza culoarea pielii pentru calitatea unui om, nu conteaza nici aspectul fizic, universul conspira pentru a-i face fericiti pe cei buni, iar cei rai pier de propriile lor rautati. Suficient de politically corect?

Profunda poveste, nu-i asa?